Trecerea anostă a timpului,
În tabloul din iad,
Flăcările s-au stins,
Iar demonii au amuţit
... de neodihnă
Zbuciumul poate părea mai dulce,
Toamna mai roşiatică, aproape sângerie,
Dar sub covorul roşu de frunze,
Pământul negru, către nesfârşit se întinde
Şi râpa e mândră,
Şi râpa e blândă,
Şi râpa îneacă
Ultima fărâmă de umanitate...
Visul că nemurirea se vindecă,
E alungat mereu şi ucis tot mai lent,
De trecerea timpului neiertător, dar blând,
De la întuneric la mai mult întuneric
Şi am să cad, am să tot cad,
În visul meu de amorţire,
Nepăsător, sau fără simţire,
În noapte, sau în oceanul de amăgire...
No comments:
Post a Comment